Pagini

marți, 14 noiembrie 2017

Relatia intre UE - Spațiul Economic European (SEE), Elvetia si Nordul


Spațiul Economic European (SEE) a fost creat în 1994 pentru a extinde dispozițiile UE referitoare la piața sa internă către țările din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) și cuprinde Norvegia, Islanda și Liechtenstein. Elveția este membră a AELS, dar nu face parte din SEE.
UE și țările partenere din cadrul SEE (Norvegia și Islanda) interacționează și prin intermediul unei serii de așa numite „politici nordice”, forumuri axate asupra zonelor din periferia nordică europeană care înregistrează o evoluție rapidă și asupra zonei arctice.

Baza legislativă
Pentru SEE: articolul 217 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (acorduri de asociere). Pentru Elveția: Acordul privind serviciile de asigurări din 1989, Acordurile bilaterale I din 1999, Acordurile bilaterale II din 2004.

Scopul SEE este extinderea pieței interne a UE către țările membre ale AELS. Aceste țări fie nu doresc să devină membre ale UE, fie nu au făcut-o încă. Legislația UE referitoare la piața internă devine parte a legislației țărilor care fac parte din SEE după ce acestea au acceptat să o integreze. Punerea în aplicare și respectarea legislației sunt ulterior supravegheate de organe speciale din cadrul AELS și de o comisie parlamentară mixtă.

Domeniul de aplicare al SEE
SEE depășește cadrul acordurilor tradiționale de liber schimb (ALS), aplicând țărilor din cadrul AELS (cu excepția Elveției) toate drepturile și obligațiile aferente pieței interne a UE. SEE include cele patru libertăți ale pieței interne (libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului) și politicile conexe (concurența, transportul, energia și cooperarea economică și monetară).
Acordul conține politicile orizontale strict legate de cele patru libertăți: politicile sociale (inclusiv sănătatea și securitatea la muncă, dreptul muncii și egalitatea de tratament între bărbați și femei), politicile privind protecția consumatorilor, mediul, datele statistice și dreptul societăților comerciale, precum și o serie de politici conexe, cum ar fi cele legate de cercetare și de dezvoltarea tehnologică, care nu decurg din acquis-ul UE și nici din actele obligatorii din punct de vedere juridic, dar sunt puse în practică prin intermediul activităților de cooperare.

Limitele SEE
Acordul privind SEE nu conține dispoziții obligatorii în toate sectoarele pieței interne sau în alte politici care fac obiectul tratatelor UE. În special, dispozițiile obligatorii din cadrul acordului NU vizează următoarele:
  • politica agricolă comună și politica comună în domeniul pescuitului (deși acordul conține dispoziții privind comerțul cu produse agricole și piscicole);
  • uniunea vamală;
  • politica comercială comună;
  • politica externă și de securitate comună;
  • domeniul justiției și al afacerilor interne uniunea economică și monetară (UEM).

Instituțiile și mecanismele SEE

1.Integrarea legislației UE
Comitetul mixt al SEE examinează noile texte referitoare la piața internă a UE fiind alcătuit din reprezentanți ai UE și Norvegia, Islanda, Liechtenstein. Acest comitet se reunește o dată pe lună și decide ce legislație, acte din ansamblul actelor adoptate de UE ar trebui integrate în SEE. Consiliul SEE, compus din reprezentanți ai Consiliului UE și din miniștrii de externe ai țărilor AELS-SEE, se reunește de cel puțin două ori pe an pentru a elabora orientări de ordin politic pentru Comitetul mixt.

2.Transpunerea
Odată ce un act al UE a fost integrat în Acordul privind SEE, acesta trebuie transpus în legislația națională a țărilor AELS-SEE. 

3.Monitorizarea
După extinderea la țările AELS-SEE a legislației privind piața internă, transpunerea și aplicarea sunt monitorizate de Autoritatea AELS de Supraveghere și de Curtea de Justiție a AELS. Autoritatea AELS de Supraveghere ține un tablou de bord al pieței interne, care monitorizează punerea în aplicare a legislației în țările SEE.

4.Rolul parlamentelor
Atât Parlamentul European cât și parlamentele naționale ale țărilor AELS-SEE sunt strâns implicate în monitorizarea Acordului privind SEE. Conform articolului 95 din Acord, este stabilită înființarea unei Comisii parlamentare mixte (CPM) a SEE, care se reunește de două ori pe an. Parlamentul European și parlamentele naționale din țările SEE găzduiesc această comisie pe rând, iar președinția comisiei este exercitată într-un an de un deputat al Parlamentului European, iar în anul următor de un parlamentar dintr-o țară membră a SEE. Fiecare delegație are în componența sa 12 membri. Deputații în Adunarea Federală Elvețiană participă la reuniuni în calitate de observatori. 

Elveția

În calitate de membră a AELS, Elveția a participat la negocierile pentru Acordul privind SEE și a semnat acest acord la 2 mai 1992. Imediat după aceasta, guvernul elvețian a depus o cerere de aderare la UE la 22 mai 1992. Cu toate acestea, în urma unui referendum organizat la 6 decembrie 1992, al cărui rezultat a fost un vot de respingere a participării la SEE, Consiliul Federal al Elveției a întrerupt procesul de aderare a țării la UE și la SEE. De atunci, Elveția și-a menținut statutul de observator în cadrul SEE și și-a dezvoltat relațiile cu UE prin acorduri bilaterale, pentru a-și garanta integrarea economică în cadrul UE. 

UE și Elveția au semnat peste 120 de acorduri bilaterale, inclusiv un acord de liber schimb în 1972 și două mari serii de acorduri bilaterale sectoriale care aliniau o mare parte a legislației elvețiene cu cea a UE la momentul semnării. Primul set de acorduri sectoriale (Bilateralele I) a fost semnat în 1999 și a intrat în vigoare în 2002. Aceste șapte acorduri acoperă chestiunile liberei circulații și ale deschiderii reciproce a piețelor (libera circulație a persoanelor, transportul aerian, transportul terestru, comerțul cu produse agricole, barierele tehnice din calea comerțului, achizițiile publice și cooperarea în domeniul cercetării.).
Un al doilea set de acorduri sectoriale (Bilateralele II) a fost semnat în 2004 și a intrat în vigoare în 2005. Aceste acorduri se referă în esență la consolidarea cooperării economice și la extinderea cooperării privind azilul și libera circulație în interiorul frontierelor Schengen (participarea Elveției la sistemele Schengen și Dublin, acordurile privind impozitarea economiilor, produsele agricole prelucrate, statistica și combaterea fraudei, participarea la programul MEDIA al UE și la Agenția Europeană de Mediu, precum și contribuțiile financiare ale Elveției la coeziunea economică și socială din noile state membre ale UE).
Deși acordurile au intensificat relațiile economice, acestea au creat, de asemenea, o rețea complexă și pe alocuri incoerentă de obligații, care sunt dificil de respectat. 

Politici nordice

UE este implicată în mod activ într-o serie de politici și forumuri axate pe periferia nordică a Europei și pe regiunea arctică în ansamblul său, zone care înregistrează o evoluție rapidă, în special prin contribuții la următoarele:
  • „Dimensiunea nordică”, din 2007 servește drept politică comună pentru UE, Rusia, Norvegia și Islanda. Această politică completează dialogul dintre UE și Rusia și a condus la crearea de parteneriate sectoriale eficiente pentru cooperare în regiunile Mării Baltice și Mării Barents. Dimensiunea nordică dispune de un organ parlamentar, Forumul parlamentar al Dimensiunii nordice, Parlamentul European fiind unul dintre membrii săi fondatori.
  • Consiliul Statelor de la Marea Baltică (CSMB), înființat în 1992 de UE și statele riverane, în urma destrămării URSS. Toate statele membre ale CSMB participă la Conferința parlamentară a Mării Baltice (CPMB), Parlamentul European fiind, de asemenea, unul dintre membrii acesteia.
  • Cooperarea din regiunea Mării Barents reunește regiunile nordice ale Finlandei, Norvegiei și Suediei, precum și regiunile din partea de nord-vest a Rusiei. Această cooperare are loc prin intermediul Consiliului regional substatal al Mării Barents, al Consiliului interstatal Euro-Arctic din regiunea Mării Barents (UE fiind unul dintre membrii acestuia) și al unei conferințe parlamentare (Parlamentul European fiind membru al acesteia).
  • Chestiuni referitoare la regiunea arctică din jurul Cercului Polar: politica UE privind regiunea arctică se bazează pe comunicări ale Comisiei/SEAE (2008, 2012 și 2016), pe concluzii ale Consiliului (2009, 2014 și 2016) și pe rezoluții ale Parlamentului European (2011 și 2014). O nouă rezoluție a Parlamentului European privind „O politică integrată a UE pentru regiunea arctică” a fost adoptată la 16 martie 2017. În 2013, Consiliul Arcticii a acordat UE dreptul de a participa la reuniunile acestuia. Totuși, încă nu s-a luat o hotărâre referitoare la cererea UE din 2008 prin care aceasta solicită să aibă statut de observator oficial. Parlamentul European este membru al Conferinței deputaților din regiunea arctică.

Parlamentul European este invitat în mod regulat la sesiunile anuale ale Consiliului nordic. În plus, delegații ale Parlamentului European și ale Consiliului nordic occidental (format din deputați din Insulele Feroe, Groenlanda și Islanda) se reunesc o dată pe an.

Sursa - Parlamentul European: Fise tehnice privind UE - SEE, Elvetia si Nordul

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.