Pagini

marți, 21 noiembrie 2017

UE - Principiul subsidiaritatii

Principiul subsidiarității, înscris în Tratatul privind Uniunea Europeană, definește condițiile în care Uniunea are prioritate de acțiune în raport cu statele membre.

Temei juridic: Articolul 5 alineatul (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană (Tratatul UE)și Protocolul nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității.
În temeiul articolului 5 alineatul (3) din Tratatul UE, intervenția instituțiilor Uniunii în numele principiului subsidiarității presupune îndeplinirea a trei condiții: 
(a) domeniul vizat nu trebuie să fie de competența exclusivă a Uniunii (competență neexclusivă); 
(b) obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate în mod suficient de statele membre (necesitate); (c) acțiunea poate fi realizată mai bine, având în vedere amploarea și efectele sale, printr-o intervenție a Uniunii (valoare adăugată).


Obiective
Exercitarea competențelor UE se supune principiului subsidiarității și principiului proporționalității. În domeniile care nu țin de competența exclusivă a Uniunii Europene, principiul subsidiarității prevede protejarea capacității de decizie și de acțiune a statelor membre și legitimează intervenția Uniunii în cazul în care obiectivele unei acțiuni nu pot fi realizate în mod suficient de statele membre, ci pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, „datorită dimensiunilor și efectelor acțiunii preconizate”. Includerea sa în tratatele europene vizează de asemenea să asigure că aceste competențe sunt exercitate cât mai aproape posibil de cetățeni, în conformitate cu principiul proximității prevăzute și de articolul 10 alineatul (3) din Tratatul UE.


Realizări
Semnificația și finalitatea generală a principiului subsidiarității constau în atribuirea unui anumit grad de independență unei autorități subordonate față de o autoritate superioară, în special independența unei autorități locale față de puterea centrală. În consecință, se pornește de la distribuirea competențelor între diferitele niveluri de putere, principiu care constituie fundamentul instituțional al statelor cu structură federală.


Sfera de aplicare


Delimitarea competențelor în cadrul Uniunii
Principiul subsidiarității se aplică doar domeniilor care intră sub incidența competențelor neexclusive împărțite între Uniune și statele membre. Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona a delimitat mai exact competențele conferite Uniunii. Prima parte a titlului I din Tratatul privind funcționarea UE (TFUE) clasifică competențele Uniunii în trei categorii (competențe exclusive, competențe partajate și competențe de susținere) și stabilește lista domeniilor în care se aplică fiecare dintre aceste categorii de competențe.


Destinatarii principiului subsidiarității
Principiul subsidiarității privește toate instituțiile Uniunii și are o importanță practică în special în cadrul procedurilor legislative. Tratatul de la Lisabona a întărit rolul parlamentelor naționale și al Curții Europene de Justiție în controlarea respectării principiului subsidiarității, introducând o referire explicită la dimensiunea subnațională a principiului subsidiarității . De asemenea, a consolidat rolul Comitetului Regiunilor și a deschis posibilitatea, lăsată la latitudinea parlamentelor naționale, ca parlamentele regionale care dispun de competențe legislative să participe la mecanismul de alertă timpurie ex ante.


Controlul din partea parlamentelor naționale
Potrivit articolului 5 alineatul (3) al doilea paragraf și articolului 12 litera (b) din TUE, parlamentele naționale verifică respectarea principiului subsidiarității, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul nr. 2. Conform acestei proceduri („alerta timpurie” ex ante), menționată anterior, în termen de opt săptămâni de la data transmiterii unui proiect de act legislativ, orice parlament național sau orice cameră a unui parlament național poate adresa președinților Parlamentului European, al Consiliului și, respectiv, al Comisiei un aviz motivate în care să expună motivele pentru care consideră că proiectul în cauză nu este în conformitate cu principiul subsidiarității. Atunci când un aviz motivat este susținut de cel puțin o treime din voturile atribuite parlamentelor naționale (un vot pentru fiecare cameră în parlamentele bicamerale și două voturi pentru parlamentele unicamerale), proiectul trebuie reexaminat („cartonaș galben”). Instituția care se află la originea proiectului de act legislativ poate decide să-l mențină, să-l modifice sau să-l retragă, motivându-și hotărârea. În privința textelor referitoare la spațiul de libertate, securitate și justiție, pragul se reduce la numai un sfert. În cazul în care, în cadrul procedurii legislative ordinare, conformitatea unei propuneri legislative cu principiul subsidiarității este contestată cu cel puțin majoritatea simplă a voturilor atribuite parlamentelor naționale, iar Comisia decide să-și mențină propunerea, chestiunea este transmisă legislatorului (Parlamentul European și Consiliul), care se pronunță în primă lectură. Dacă apreciază că propunerea legislativă nu este compatibilă cu principiul subsidiarității, legislatorul o poate respinge cu o majoritate de 55% din membrii Consiliului sau cu majoritatea voturilor exprimate în Parlamentul European („cartonaș portocaliu”).


Controlul jurisdicțional
Respectarea principiului subsidiarității poate fi verificată a posteriori (după adoptarea actului legislativ) printr-o procedură de control jurisdicțional la Curtea de Justiție a Uniunii Europene, după cum se precizează și în protocol. Cu toate acestea, instituțiile Uniunii au o marjă largă de apreciere proprie în punerea în aplicare a acestui principiu. Un stat membru poate introduce sau transmite un recurs, eventual în numele parlamentului său național sau a unei camere a acestuia, în funcție de sistemul juridic propriu. Același tip de procedură poate fi deschisă la Comitetul Regiunilor împotriva actelor legislative pentru adoptarea cărora Tratatul privind funcționarea UE prevede consultarea acestuia.


ROLUL PARLAMENTULUI EUROPEAN
Parlamentul European a fost la originea conceptului de subsidiaritate, propunând, la 14 februarie 1984, odată cu adoptarea proiectului de Tratatul UE, o dispoziție conform căreia, de fiecare dată când tratatul atribuie Uniunii o competență concurentă cu competențele statelor membre, statele membre acționează dacă Uniunea nu a adoptat un act normativ. De asemenea, propunerea insistă asupra faptului că Uniunea nu ar trebui să intervină decât în cazul acelor sarcini care pot fi îndeplinite mai eficient în comun decât dacă statele ar acționa în mod separat.

Parlamentul a reluat aceste propuneri în numeroase rezoluții (de exemplu cele din 23 noiembrie 1989, 14 decembrie 1989, 12 iulie 1990, 21 noiembrie 1990 și 18 mai 1995), în care își reafirmă sprijinul față de principiul subsidiarității.


Acordurile interinstituționale
La 25 octombrie 1993, Consiliul, Parlamentul și Comisia au semnat un acord interinstituțional în care cele trei instituții își exprimă clar voința de a progresa energic pe această cale. Astfel, acestea se angajează să respecte principiul subsidiarității. Acordul definește, prin intermediul unor proceduri de reglementare a aplicării principiului subsidiarității, modalitățile de exercitare a competențelor pe care tratatele le conferă instituțiilor Uniunii, astfel încât să poată fi îndeplinite obiectivele prevăzute de tratate. Comisia s-a angajat să țină cont de principiul subsidiarității și să demonstreze respectarea acestuia. Același lucru va reveni și Parlamentului și Consiliului, în cadrul competențelor ce le sunt conferite.

Cele trei instituții au căzut de acord să verifice în mod constant, în cadrul procedurilor lor interne, conformitatea acțiunii vizate principiul subsidiarității, atât din punctul de vedere al alegerii instrumentelor, cât și din punctul de vedere al conținutului propunerii. Astfel, Regulamentulde procedură al Parlamentului dispune, la articolul 42, că, „la examinarea unei propuneri de act legislativ, Parlamentul acordă o atenție deosebită respectării de către propunere a principiilor subsidiarității și proporționalității”. În plus, Comisia întocmește un raport annual privind respectarea principiului subsidiarității, asupra căruia Parlamentul se pronunță, de obicei, printr-un aviz sub forma unui raport din proprie inițiativă redactat de Comisia sa pentru afaceri juridice.

În conformitate cu Acordul interinstituțional pentru „o mai bună legiferare” din aprilie 2016 (care înlocuiește Acordul din decembrie 2003 și Abordarea comună interinstituțională a evaluării impactului din noiembrie 2005), Comisia trebuie să explice în expunerile sale de motive măsurile propuse din perspectiva principiului subsidiarității și să țină seama de acesta în analizele sale de impact. În plus, conform Acordului-cadru din 20 noiembrie 2010, Parlamentul și Comisia se angajează să coopereze cu parlamentele naționale pentru a facilita exercitarea de către acestea din urmă a puterii lor de control în privința principiului subsidiarității.

Rezoluțiile Parlamentului European
Parlamentul European susținuse deja, în rezoluția sa din 13 mai 1997, că principiul subsidiarității este o normă juridică obligatorie, amintind că aplicarea acestuia nu ar trebui să creeze obstacole pentru exercitarea competențelor exclusive ale Uniunii și nici nu ar trebui să implice o contestare a acquis-ului comunitar. În rezoluția sa din 8 aprilie 2003, Parlamentul a precizat că ar fi de preferat ca soluționarea controverselor să survină la nivel politic, luând însă act de propunerile Convenției pentru viitorul Europei referitoare la instituirea unui „mecanism de alertare timpurie” a parlamentelor naționale în privința subsidiarității. Acesta a fost de fapt consacrat în Tratatul de la Lisabona.

În Rezoluția sa din 13 septembrie 2012, Parlamentul salută asocierea, în mai mare măsură, a parlamentelor naționale la controlul propunerilor legislative în contextul principiilor subsidiarității și proporționalității și propune examinarea mijloacelor de eliminare a eventualelor obstacole care împiedică implicării parlamentelor naționale în mecanismul de control al subsidiarității. Parlamentul sugerează, de asemenea, evaluarea oportunității de a stabili, la nivelul UE, o serie de criterii bine concepute pentru verificarea conformității cu principiile subsidiarității și proporționalității.




joi, 16 noiembrie 2017

Proiect: Comitetului national pentru dezvoltarea resurselor umane din administratia publica

În contextul condiționalităților ex-ante pentru accesarea fondurilor europene 2014-2020, Guvernul României a stabilit prin Strategia privind dezvoltarea funcției publice 2016-2020, aprobată prin Hotărârea Guvernului nr. 525 din 27 iulie 2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 700 și 700 bis din 8 septembrie 2016, înființarea unei ”structuri de guvernanţă de tip "consiliu", ca o structură independentă cu rol în ceea ce priveşte politicile publice şi propunerile legislative din domeniul funcţiei publice şi resurselor umane din administraţia publică.

Rolul Comitetului este acela de a promova un cadru instituțional adecvat pentru coordonarea politicilor publice și acțiunilor cu impact asupra resurselor umane din administrația publică, asigurând dezvoltarea resurselor umane din administrația publică, precum și de a evalua atingerea obiectivelor asumate în domeniul resurselor umane de către Guvernul României. 

Comitetul îndeplineşte următoarele atribuţii:
  1. avizează politicile publice și proiectele de acte normative cu impact asupra domeniului resurselor umane din administrația publică, urmărind respectarea condițiilor de stabilitate, transparenţă şi predictibilitate în managementul resurselor umane din administrația publică;
  2. evaluează modul de îndeplinire a obiectivelor şi ţintelor asumate în domeniul resurselor umane din administrația publică și elaborează rapoarte cu privire la acestea, pe care le prezintă prim-ministrului;
  3. elaborează rapoarte și recomandări privind evoluţiile înregistrate în domeniului resurselor umane din administrația publică pe care le prezintă prim-ministrului;
  4. colaborează cu mediul academic și organizații neguvernamentale în exercitarea atribuțiilor sale și facilitează publicitatea/promovarea activității derulate atât de Comitet cât și de instituțiile publice reprezentate în acesta;
  5. facilitează buna cooperare şi colaborare în domeniul resurselor umane între instituţiile publice în vederea derulării procesului decizional la nivel guvernamental cu privire la resursele umane din administrația publică, a monitorizării și evaluării îndeplinirii politicilor în domeniul resurselor umane;
  6. formulează propuneri sau recomandări pentru armonizarea priorităţilor legislative în domeniul resurselor umane promovate de instituțiile cu atribuții în domeniul resurselor umane pe care le prezintă prim-ministrului;
  7. analizează necesitățile de reformă în domeniul resurselor umane și facilitează cooperarea interinstituțională în vederea identificării de resurse financiare necesare implementării obiectivelor şi priorităților asumate cu privire la domeniul resurselor umane, precum și a instrumentelor de implementare a acestora. 

Comitetul este consultat obligatoriu asupra politicilor publice și actelor normative din sfera de competență. În îndeplinirea atribuțiilor sale, Comitetul emite avize consultative, cu majoritatea simplă a membrilor săi și elaborează rapoarte, studii și analize privind domeniul resurselor umane din administrația publică.

Avizele consultative, însoțite, după caz, de recomandări, se emit în cadrul procesului de avizare interinstituțională preliminară a politicilor publice sau proiectelor de acte normative cu impact asupra domeniului resurselor umane din administrația publică. Avizul consultativ va fi dat înăuntrul termenului solicitat de Guvern, în maximum 10 zile de la data depunerii documentației în cazul proiectelor cu procedură obişnuită şi în maximum 2 zile în cazul celor cu procedură de urgenţă.

Coordonarea Comitetului este asigurată de prim-ministru sau, în lipsa acestuia, de către ministrul dezvoltării regionale, administrației publice și fondurilor europene. 
Secretariatul General al Guvernului asigură îndeplinirea acțiunilor de secretariat tehnic aferente derulării activității Comitetului. Atribuțiile Secretariatului Tehnic al Comitetului național pentru dezvoltarea resurselor umane din administrația publică și organizarea, funcționarea acestuia se stabilesc prin decizie a prim-ministrului. 
Comitetul este format din: 
  • câte un reprezentant al Secretariatului General al Guvernului, Ministerului Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene, Ministerului Muncii și Justiției Sociale, Ministerului Finanțelor Publice, Ministerului Sănătății, Ministerului Educației Naționale; 
  • câte un reprezentant al structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale; 
  • doi reprezentanți ai mediului academic, desemnați de Consiliul Naţional al Rectorilor; 
  • un reprezentant al organizaţiilor neguvernamentale cu preocupări în domeniul resurselor umane; 
  • un reprezentant al sindicatelor reprezentative pentru administraţia publică. 
      Membrii desemnaţi în cadrul Comitetului sunt persoane cu expertiză în managementul resurselor umane și au un mandat de 4 ani.
    Finanțarea cheltuielilor necesare exercitării atribuţiilor care revin Comitetului, ce decurg din prevederile prezentei hotărâri, se asigură prin bugetul Secretariatului General al Guvernului și are drept e asociere pentru îndeplinirea obiectivelor sale. 


Comitetul se întruneşte trimestrial şi ori de câte ori este necesar, la convocarea coordonatorului său, transmisă membrilor Comitetului prin intermediul secretariatului tehnic și va fi constituit din 14 membri, 6 dintre aceștia reprezentând instituții ale administrației publice centrale și 8 reprezentând structuri/organizații din mediul ONG, academic si sindicate, repartizare de natură să ofere o reprezentare echilibrată și suficiente informații și mecanisme tuturor structurilor reprezentate în scopul asigurării promovării unui cadru instituțional adecvat pentru coordonarea politicilor publice și acțiunilor cu impact asupra resurselor umane din administrația publică și pentru evaluarea atingerii obiectivelor asumate în domeniul resurselor umane de către Guvernul României.

miercuri, 15 noiembrie 2017

MRP lansează oficial primul „Curs dedicat problematicii românilor din afara României”

Conform website-ului http://www.mprp.gov.ro/web/mrp-lanseaza-oficial-primul-curs-dedicat-problematicii-romanilor-din-afara-romaniei/ , Ministerul pentru Românii de Pretutindeni (MRP) organizează în parteneriat cu Facultatea de Sociologie și Asistență Socială (FSAS), primul „Curs dedicat problematicii românilor din afara României”, lansat cu ocazia Centenarului Marii Unirii, care se desfășoară în perioada octombrie – decembrie 2017 la Facultatea de Sociologie și Asistență Socială din cadrul Masterului de Securitate, Universitatea București.

Deschiderea oficială a cursului va avea loc marți, 14 noiembrie 2017, în intervalul 11:00 – 13:00 în Aula Universității din București, Facultatea de Drept, Bd. Mihail Kogălniceanu nr.36-46, sector 5, București.

Vor participa Andreea Păstîrnac, ministru pentru românii de pretutindeni, Mircea Dumitru, rectorul Universității din București, Victor Voicu, secretar general al Academiei Române, Sandra Pralong, consilier de stat pentru Diaspora, un reprezentant al Patriarhiei Române, Dan Dungaciu, coordonator Master de Studii de Securitate, precum și alți membri ai mediului academic și asociativ românesc.

marți, 14 noiembrie 2017

Relatia intre UE - Spațiul Economic European (SEE), Elvetia si Nordul


Spațiul Economic European (SEE) a fost creat în 1994 pentru a extinde dispozițiile UE referitoare la piața sa internă către țările din Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) și cuprinde Norvegia, Islanda și Liechtenstein. Elveția este membră a AELS, dar nu face parte din SEE.
UE și țările partenere din cadrul SEE (Norvegia și Islanda) interacționează și prin intermediul unei serii de așa numite „politici nordice”, forumuri axate asupra zonelor din periferia nordică europeană care înregistrează o evoluție rapidă și asupra zonei arctice.

Baza legislativă
Pentru SEE: articolul 217 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (acorduri de asociere). Pentru Elveția: Acordul privind serviciile de asigurări din 1989, Acordurile bilaterale I din 1999, Acordurile bilaterale II din 2004.

Scopul SEE este extinderea pieței interne a UE către țările membre ale AELS. Aceste țări fie nu doresc să devină membre ale UE, fie nu au făcut-o încă. Legislația UE referitoare la piața internă devine parte a legislației țărilor care fac parte din SEE după ce acestea au acceptat să o integreze. Punerea în aplicare și respectarea legislației sunt ulterior supravegheate de organe speciale din cadrul AELS și de o comisie parlamentară mixtă.

Domeniul de aplicare al SEE
SEE depășește cadrul acordurilor tradiționale de liber schimb (ALS), aplicând țărilor din cadrul AELS (cu excepția Elveției) toate drepturile și obligațiile aferente pieței interne a UE. SEE include cele patru libertăți ale pieței interne (libera circulație a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalului) și politicile conexe (concurența, transportul, energia și cooperarea economică și monetară).
Acordul conține politicile orizontale strict legate de cele patru libertăți: politicile sociale (inclusiv sănătatea și securitatea la muncă, dreptul muncii și egalitatea de tratament între bărbați și femei), politicile privind protecția consumatorilor, mediul, datele statistice și dreptul societăților comerciale, precum și o serie de politici conexe, cum ar fi cele legate de cercetare și de dezvoltarea tehnologică, care nu decurg din acquis-ul UE și nici din actele obligatorii din punct de vedere juridic, dar sunt puse în practică prin intermediul activităților de cooperare.

Limitele SEE
Acordul privind SEE nu conține dispoziții obligatorii în toate sectoarele pieței interne sau în alte politici care fac obiectul tratatelor UE. În special, dispozițiile obligatorii din cadrul acordului NU vizează următoarele:
  • politica agricolă comună și politica comună în domeniul pescuitului (deși acordul conține dispoziții privind comerțul cu produse agricole și piscicole);
  • uniunea vamală;
  • politica comercială comună;
  • politica externă și de securitate comună;
  • domeniul justiției și al afacerilor interne uniunea economică și monetară (UEM).

Instituțiile și mecanismele SEE

1.Integrarea legislației UE
Comitetul mixt al SEE examinează noile texte referitoare la piața internă a UE fiind alcătuit din reprezentanți ai UE și Norvegia, Islanda, Liechtenstein. Acest comitet se reunește o dată pe lună și decide ce legislație, acte din ansamblul actelor adoptate de UE ar trebui integrate în SEE. Consiliul SEE, compus din reprezentanți ai Consiliului UE și din miniștrii de externe ai țărilor AELS-SEE, se reunește de cel puțin două ori pe an pentru a elabora orientări de ordin politic pentru Comitetul mixt.

2.Transpunerea
Odată ce un act al UE a fost integrat în Acordul privind SEE, acesta trebuie transpus în legislația națională a țărilor AELS-SEE. 

3.Monitorizarea
După extinderea la țările AELS-SEE a legislației privind piața internă, transpunerea și aplicarea sunt monitorizate de Autoritatea AELS de Supraveghere și de Curtea de Justiție a AELS. Autoritatea AELS de Supraveghere ține un tablou de bord al pieței interne, care monitorizează punerea în aplicare a legislației în țările SEE.

4.Rolul parlamentelor
Atât Parlamentul European cât și parlamentele naționale ale țărilor AELS-SEE sunt strâns implicate în monitorizarea Acordului privind SEE. Conform articolului 95 din Acord, este stabilită înființarea unei Comisii parlamentare mixte (CPM) a SEE, care se reunește de două ori pe an. Parlamentul European și parlamentele naționale din țările SEE găzduiesc această comisie pe rând, iar președinția comisiei este exercitată într-un an de un deputat al Parlamentului European, iar în anul următor de un parlamentar dintr-o țară membră a SEE. Fiecare delegație are în componența sa 12 membri. Deputații în Adunarea Federală Elvețiană participă la reuniuni în calitate de observatori. 

Elveția

În calitate de membră a AELS, Elveția a participat la negocierile pentru Acordul privind SEE și a semnat acest acord la 2 mai 1992. Imediat după aceasta, guvernul elvețian a depus o cerere de aderare la UE la 22 mai 1992. Cu toate acestea, în urma unui referendum organizat la 6 decembrie 1992, al cărui rezultat a fost un vot de respingere a participării la SEE, Consiliul Federal al Elveției a întrerupt procesul de aderare a țării la UE și la SEE. De atunci, Elveția și-a menținut statutul de observator în cadrul SEE și și-a dezvoltat relațiile cu UE prin acorduri bilaterale, pentru a-și garanta integrarea economică în cadrul UE. 

UE și Elveția au semnat peste 120 de acorduri bilaterale, inclusiv un acord de liber schimb în 1972 și două mari serii de acorduri bilaterale sectoriale care aliniau o mare parte a legislației elvețiene cu cea a UE la momentul semnării. Primul set de acorduri sectoriale (Bilateralele I) a fost semnat în 1999 și a intrat în vigoare în 2002. Aceste șapte acorduri acoperă chestiunile liberei circulații și ale deschiderii reciproce a piețelor (libera circulație a persoanelor, transportul aerian, transportul terestru, comerțul cu produse agricole, barierele tehnice din calea comerțului, achizițiile publice și cooperarea în domeniul cercetării.).
Un al doilea set de acorduri sectoriale (Bilateralele II) a fost semnat în 2004 și a intrat în vigoare în 2005. Aceste acorduri se referă în esență la consolidarea cooperării economice și la extinderea cooperării privind azilul și libera circulație în interiorul frontierelor Schengen (participarea Elveției la sistemele Schengen și Dublin, acordurile privind impozitarea economiilor, produsele agricole prelucrate, statistica și combaterea fraudei, participarea la programul MEDIA al UE și la Agenția Europeană de Mediu, precum și contribuțiile financiare ale Elveției la coeziunea economică și socială din noile state membre ale UE).
Deși acordurile au intensificat relațiile economice, acestea au creat, de asemenea, o rețea complexă și pe alocuri incoerentă de obligații, care sunt dificil de respectat. 

Politici nordice

UE este implicată în mod activ într-o serie de politici și forumuri axate pe periferia nordică a Europei și pe regiunea arctică în ansamblul său, zone care înregistrează o evoluție rapidă, în special prin contribuții la următoarele:
  • „Dimensiunea nordică”, din 2007 servește drept politică comună pentru UE, Rusia, Norvegia și Islanda. Această politică completează dialogul dintre UE și Rusia și a condus la crearea de parteneriate sectoriale eficiente pentru cooperare în regiunile Mării Baltice și Mării Barents. Dimensiunea nordică dispune de un organ parlamentar, Forumul parlamentar al Dimensiunii nordice, Parlamentul European fiind unul dintre membrii săi fondatori.
  • Consiliul Statelor de la Marea Baltică (CSMB), înființat în 1992 de UE și statele riverane, în urma destrămării URSS. Toate statele membre ale CSMB participă la Conferința parlamentară a Mării Baltice (CPMB), Parlamentul European fiind, de asemenea, unul dintre membrii acesteia.
  • Cooperarea din regiunea Mării Barents reunește regiunile nordice ale Finlandei, Norvegiei și Suediei, precum și regiunile din partea de nord-vest a Rusiei. Această cooperare are loc prin intermediul Consiliului regional substatal al Mării Barents, al Consiliului interstatal Euro-Arctic din regiunea Mării Barents (UE fiind unul dintre membrii acestuia) și al unei conferințe parlamentare (Parlamentul European fiind membru al acesteia).
  • Chestiuni referitoare la regiunea arctică din jurul Cercului Polar: politica UE privind regiunea arctică se bazează pe comunicări ale Comisiei/SEAE (2008, 2012 și 2016), pe concluzii ale Consiliului (2009, 2014 și 2016) și pe rezoluții ale Parlamentului European (2011 și 2014). O nouă rezoluție a Parlamentului European privind „O politică integrată a UE pentru regiunea arctică” a fost adoptată la 16 martie 2017. În 2013, Consiliul Arcticii a acordat UE dreptul de a participa la reuniunile acestuia. Totuși, încă nu s-a luat o hotărâre referitoare la cererea UE din 2008 prin care aceasta solicită să aibă statut de observator oficial. Parlamentul European este membru al Conferinței deputaților din regiunea arctică.

Parlamentul European este invitat în mod regulat la sesiunile anuale ale Consiliului nordic. În plus, delegații ale Parlamentului European și ale Consiliului nordic occidental (format din deputați din Insulele Feroe, Groenlanda și Islanda) se reunesc o dată pe an.

Sursa - Parlamentul European: Fise tehnice privind UE - SEE, Elvetia si Nordul

luni, 13 noiembrie 2017

ANAF: Ghid privind rezidenta fiscala a persoanelor fizice - diaspora

GHID PRIVIND REZIDENȚA FISCALĂ A PERSOANELOR FIZICE


Criterii de stabilire a rezidenței persoanei fizice, potrivit convenției de evitare a dublei impuneri

Dacă o persoană fizică este considerată rezidentă atât în România, cât și într-un stat semnatar al convenției de evitare a dublei impuneri, rezidența persoanei fizice se stabilește astfel:
  • Persoana fizică este considerată rezidentă numai a statului în care are domiciliul, respectiv locuința permanentă aflată la dispoziția sa – proprietate personală sau închiriere 
  • Dacă persoana deține o locuință permanentă în ambele state, este considerată rezidentă numai a statului în care își are centrul intereselor vitale, statul cu care relațiile sale personale și economice sunt mai apropiate. 
  • Dacă nu poate fi determinat statul în care persoana are centrul intereselor vitale sau dacă respectiva persoană nu deține o locuință permanentă în niciunul dintre state, se consideră că este rezidentă a statului în care aceasta locuiește frecvent - șederile pe care le are persoana respectivă în toate locurile din același stat; 
  • Dacă persoana locuiește în mod obișnuit în ambele state sau nu locuiește în niciunul dintre ele, este rezidentă a statului a cărui naționalitate/cetățenie o are. 
  •  Dacă persoana are naționalitatea/cetățenia ambelor state sau nu are naționalitatea/cetățenia niciunuia dintre ele, autoritățile competente ale statelor contractante vor rezolva această problemă pe cale amiabilă la nivelul acestora, potrivit articolului „Procedura amiabilă” din convenția de evitare a dublei impuneri. 

Elemente care sunt luate în considerare pentru stabilirea rezidenței:

- domiciliul în România;
- locuința permanentă din România a persoanei fizice, locuință care poate fi în proprietate sau închiriată sau care rămâne, disponibilă oricând pentru această persoană și/sau familia sa;
- centrul intereselor vitale amplasat în România;
- persoana fizică este prezentă în România pentru o perioadă sau mai multe perioade ce depășesc în total 183 de zile, pe parcursul oricărui interval de 12 luni consecutive, care se încheie în anul calendaristic vizat.
- autovehicul înregistrat în România/statul străin;
- permis de conducere emis de autoritatea competentă din România/statul străin;
- pașaport emis de autoritatea competentă din România/statul străin;
- persoana este asigurată la sistemul asigurărilor sociale din România/statul străin în toată perioada în care stă în străinătate/România;
- persoana este asigurată la sistemul asigurărilor sociale de sănătate din România/statul străin în toată perioada în care stă în străinătate/România.

Dacă o persoană fizică nerezidentă nu face dovada rezidenței într-un stat cu care România are încheiată convenție de evitare a dublei impuneri sau este rezident al unui stat cu care România nu are încheiată convenție și îndeplinește condițiile de rezidență prevăzute de lege, se va considera că este rezident în statul roman.

În cazul în care o persoană fizică română părăsește România definitiv și nu mai are domiciliu în țara noastră, rezidența obținută în alt stat nu va fi afectată de revenirile ocazionale în România.

!!! Nu au obligația depunerii formularului „Chestionarul pentru stabilirea rezidenței fiscale a persoanei fizice la plecarea din România”, cetățenii români care lucrează înstrăinătate, ca funcționari sau angajați ai statului român într-un stat strain.


Formularul trebuie înregistrat cu 30 de zile înaintea plecării din România, la organul fiscal central competent unde persoana fizică își are domiciliul fiscal, respectiv unde a înregistrat „Chestionarul pentru stabilirea rezidenței fiscale a persoanei fizice la sosirea în România”, dacă persoana în cauză nu a informat cu privire la schimbarea domiciliului/locuinței permanente, după caz.

Chestionarul poate fi descărcat de pe site-ul ANAF: www.anaf.ro, secțiunea: Asistență contribuabili, rubrica: Formulare fiscale și Ghid de completare și se poate transmite personal sau prin împuternicit, prin poștă, cu confirmare de primire, sau se poate depune la registratura organului fiscal central competent.

Nedepunerea în termen a „Chestionarului pentru stabilirea rezidenței persoanei fizice la sosirea în România”, respectiv a „Chestionarului pentru stabilirea rezidenței persoanei fizice la plecarea din România”, constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 50 lei la 100 lei.

Pentru răspunsuri la întrebările frecvente cu privire la depunerea chestionarelor pentru stabilirea rezidenței persoanei fizice la sosirea/plecare în/din România puteți consulta pe pagina de Internet www.anaf.ro, secțiunea Asistență contribuabili.



Ghidul detaliat: https://static.anaf.ro/static/10/Anaf/AsistentaContribuabili_r/Ghid_StabilireaRezidenteiFiscale_Editie2017.pdf

Modelul convenției poate fi accesat la următorul link: http://www.oecd.org/tax/treaties/model-tax-convention-onincome-and-on-capital-2015-full-version-9789264239081-en.htm

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal cu modificările și completările ulterioare; Acest act normativ poate fi vizualizat accesând următorul link: https://static.anaf.ro/static/10/Anaf/legislatie/Cod_fiscal_norme_31072017.htm

duminică, 12 noiembrie 2017

Victor Ionescu: Legea Preventiei - un proiect necesar si pentru romanii de pretutindeni!

"Odată cu proiectul privind prevenția fiscală, România va deveni un mediu de afaceri mai prietenos cu firmele mici și mijlocii, adică exact cu acel segment de investitori și antreprenori proveniți din rândul cetățenilor. Astfel, condițiile create încurajează inclusiv pe cetățenii din diaspora să investească în țara lor de origine.
Legea prevenirii va aduce efectul cerut de antreprenori de mult timp, o normalizare a relației mediu de afaceri - autorități de control bazată pe încredere, pe informare și educare, conformare colaborativă, astfel încât atât statul, cât și mediul de afaceri să contribuie împreună la predictibilitatea și stabilitatea cadrului general de business.


Această lege ar urma să scape de anumite sancțiuni firmele aflate la prima abatere. Astfel, firmele depistate pentru prima dată cu anumite nereguli, de către ANAF, Inspecția Muncii sau alte instituții de control, ar urmă să aibă la dispoziție 90 de zile pentru a remedia situația, fără a fi sancționate efectiv. După expirarea termenului de remediere, autoritățile respective vor demara obligatoriu, în termen de încă 10 zile, un nou control la firmele în cauză, în urma căruia vor aplică sancțiuni dacă nu s-au îndreptat neregulile. Iar în cazul în care firma mai face aceeași abatere în termen de 3 ani, este sancționată direct, fără să mai beneficieze de păsuirea de 90 de zile încă o dată.
Sub incidența acestei legi intră peste 500 de contravenții în locul cărora, inspectorii vor trebui să sa aplice prevenire, precum și o parte de educare și îndrumare și să propună un plan de conformare a celor care sunt controlați și să le acorde perioada de grație menționată mai sus pentru a se conforma și a intra in legalitate [...]
Astfel, și cetățenii din diaspora care poate ar fi dorit să înceapă o afacere în țara de baștină au acum un motiv foarte serios să o facă. România a devenit „business-friendly”!"
Articolul în integralitate se găsește AICI, care reprezintă și sursa.

luni, 6 noiembrie 2017

Rezolutia 56/4 - Environment conflict day



La data de 5 noiembrie 2001, Adunarea Generală a Națiunilor Unite a decis la ca data de 6 noiembrie să se marcheze Ziua internațională pentru prevenirea exploatării mediului în timpul războaielor și conflictelor armate, prin Rezoluția 56/4.

Scopul acestei zile este să atragă atenția asupra daunelor aduse mediului, ecosistemelor și resurselor naturale în zonele și etapele de conflict armat Totodată atrage atenția asupra efectelor negative care se mențin mult timp după terminarea unui război, afectând mai multe generații, de multe ori iremediabil.



Sursa: http://www.un.org/en/events/environmentconflictday/

sâmbătă, 4 noiembrie 2017