Pagini

vineri, 24 iulie 2015

Timpul trece. Tinerii se schimba...

          De ceva vreme nu am mai postat pe blog articole personale. De fiecare data spun maine, data viitoare... saptamana viitoare. Si nu de lene.. e timpul de vina :) Dar din cand in cand fiecare mai are nevoie de timp pentru sufletul si gandurile lui.

          Cand m-am mutat in Bucuresti mi-am dorit asta din tot sufletul. Am considerat intotdeauna ca ceasul se seteaza la Bucuresti. Fie in politica fie in antreprenoriat. Si totusi... momentul in care mi-am luat bagajele la spinare a venit cu o frica de necunoscut, de cine stie ce oameni voi cunoaste si de "daca nu merge", de o intensitate incredibila. Incredibila pentru mine in acest moment :))
     
           Aceasta senzatie a venit si din cauza ca majoritatea oamenilor din jurul meu care desi stiau ca imi doresc mutarea aici, imi tot spuneau de cat de nasol va fi, de cat de nesimtiti sunt bucurestenii, de cat de haotic si supraaglomerat este.. orice inseamna NEGATIV.

           Ca orice mutare de tipul "s-a mutat taranul la oras" eram complet debusolata, orice mi se parea impresionant, agitatia ma obosea fizic, mi se parea un haos (dar foarte interesant). Nu reuseam sa umblu destul de repede (odata cu restul oamenilor) si ma loveam de toata lumea, fetele oamenilor din jur mi se pareau fade, fara expresii, de parca au uitat ce inseamna viata, zambetul.

          Au trecut cateva luni, cativa ani chiar si imi vine sa rad de cum vedeam lucrurile, de cat de denaturate imi pareau. Frica si acele vorbe negative auzite de la lume, fixate in subconstientul meu isi spusesera cuvantul. Ma asteptam la tot ce e mai rau.

         La munca, totul a fost altfel decat ma asteptam. Pentru cei ce ma cunosc, stiu ca a munci pentru mine inseamna baza oricarui viitor. Am plecat din Mures cu conceptia ca pentru a reusi in viata trebuie sa dai din coate pana nu mai poti, sa treci peste altii, sa ai toate pilele din lume.. etc ( iar eu nu pot asta). Acele vorbe negative pe care le-am auzit o viata intreaga in jurul meu. Parintii m-au invatat ca munca si invatatura este baza, societatea m-a invatat ca orice ar fi, trebuie mai mult. Parintilor le dau dreptate, fara munca si invatatura, nimic nu are valore. Dar societatea nu are dreptate.
         Am ajuns sa iubesc si mai mult ceea ce muncesc si construiesc, sa existe satisfactii mai mult decat mi-as fi putut inchipui vreodata. Mai mult decat indrazneam sa visez...

        Asta pentru ca aici mi s-a spus ca lumea nu are limite. Ca a visa este normal si ca prima piedica a unui om este sa inceapa cu "cred ca nu are rost sa incep pentru ca..", este acel NU pus inainte la orice. Iar asta nu am crezut pana nu am vazut. Instinctul de protejare ne face sa spunem NU inaintea necunoscutului.
     
         ATUNCI nu intelegeam. Inca mai credeam ca a fi bun, competent nu inseamna nimic.

TIMPUL a trecut. ACUM nu imi mai imaginez lumea cu NU. Acuma nu mai inteleg de ce lumea spunea ca totul e limitat.

        Munca a primit noi valente.. a munci inseamna a te trezi la 7 dimineata si a ajunge acasa de la birou la 12 noaptea. Si sa mi se para normal. Sa vezi oamenii din jur in acelasi stil si pe deasupra sa fie toata lumea multumita cu asta. Pentru ca apar SATISFACTIILE. A trebuit sa renunt la multivalenta: si politica, si munca si antreprenoriat - nu mai am timp de toate.

        A REUSI IN VIATA nu se rezuma la banii din buzunar, ci este vorba de oamenii cu care lucrezi, linistea sufletului, satisfactia succesului (fie ea o intalnire reusita si fara nici un leu implicat), este vorba a fi multumit cu ceea ce e in jur.
        Apar probleme, o groazaaaa, tot ce lumea isi poate inchipui sau nu, dar a doua zi totul dispare, apare ceva nou, pozitiv si sterge cu buretele negativul.

       Intotdeauna am incercat sa lupt sa schimb mentalitatile de felul asta la tinerii din jurul meu, la prietenii mei. Am incercat sa caut oportunitati pentru ei, sa ii ajut, sa le explic ca lumea poate mai mult doar ca trebuie sa fie inarmati cu multa rabdare si sa munceasca.
        Dar dezamagirea mea cea mare e ca ... nu vor. Cand e vorba de ceva concret incep scuzele: pai sa faca x-ulescu ( gen oricine altcineva in afara de mine), nu pot azi, sunt ocupat, da de ce sa fac, dar cati bani imi ies, dar de ce nu e mai mult, dar nu vreau sa lucrez cu x-ulescu, etc.... Cine vrea cu adevarat poate. Dar tinerii nostri NU VOR.
     
        Concluzia mea este ca: tinerii vor functii de management ( adica sa fie sefi si sa dea ordine) dar sa nu munceasca efectiv nimic, functia sa vina fara responsabilitate ( nu cumva sa trebuiasca luate decizii pe raspundere ), sa aibe salarii de zeci de milioane ( am auzit in ultima vreme expresii de felul "pentru banii aia nu merita sa ma ridic din pat" ) si daca se poate sa mai fie si intretinuti de parinti sa nu trebuiasca sa tina o casa ( chiar si de o persoana). Aici nu vorbesc de ajutorul ocazional ( probleme apar si neprevazute) ci de cei ce spun ca mai bine stau la parinti ca le este mai simplu.

           PS: contraexemple sunt, multe.. dar nu astea m-au dezamagit :).


        Deci, dragi prieteni si mai ales PARINTI, da-ti va rog un sut in fund la cei pe care ii recunoasteti din descrierea anterioara.
        Lumea e infinita, este plina de oportunitati, superba si fara colturi, dar nimic nu va ajunge la cei ce nu iau viata pas cu pas, cu rabdare sa treaca toate etapele. Nimic nu vine celor ce nu vor sa faca ceva ca sa profite de oportunitati. Trebuie sa incerce sa vada daca li se potriveste sau nu. Ce isi doresc. Dar SA INCERCE!


      LUMEA E FRUMOASA, DAR NU E USOARA! LASA PREJUDECATILE DEOPARTE SI VISEAZA MAI MULT, DAR FA CEVA PENTRU ASTA! Cauta pozitivul, o sa il gasesti daca iti doresti asta...



     

     

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.